Se spune că era o toamnă în care păsările călătoare se pregăteau iar de zbor lung şi obositor, spre Tara Soarelui. Unele dintre ele poate nici nu mai ajungeau, iar altele cu siguranță nu mai aveau puterea zborului înapoi. Şi aripile lor mari cu trupuri uşoare au atins pământul cu zile calde ... Teama păsărilor neputincioase au transformat-o într-un mare sfat: sfatul înaripatelor. Aşa că ele au hotărât să zidească un palat în care să rămână toate paserile neputincioase, datorită vârstei. Zis şi făcut: palat au ridicat şi paserile bătrâne aveau loc de odihnă pentru zilele slăbiciunii şi-a neputinței. Într-o bună zi, pițigoiul cel neastâmpărat şi ştiurlubatic a furat din mâna unei împărătese o piatră care avea darul de-a lăsa tinerețea fără bătrânețe și-a risipi bătrânețea fără tinerețe. Toate suratele pițigoiului au prins tinerețea iarăşi şi, cu mic cu mare, de atunci pornesc în fiecare primăvară spre ale noastre meleaguri, bucurându-se de piatra fermecată adusă de ştiurlubaticul pițigoi ca gest de dragoste față de ale lui neamuri.
