Of...cat de mult as vrea o raza de soare, timida dar sincera .
Ma trezesc ca în fiecare dimineață, sub întunericul tot mai tăcut al începutului de Martie. Mi ar plăcea sa ma bucur de o priveliște un pic mai plăcută, un pic mai ...vesela. Ploaia răsună silențios în urechile mele și reușesc sa ma transpun în ea, sa o simt . Gândurile mele zburda nestingherite. Melancolica senzatie e din ce în ce mai atipica .
Fac o plimbare, chiar dacă e o atmosfera apăsătoare. Ies cu geaca mea verde și cizmele de ploaie. Am impresia ca sunt presat, iar acel lucru e total invizibil. Nu știu ce sa cred . Prea multa tristețe, dar o raza de siguranță.
În timpul înaintării mele, parca vad niște amintiri imbobocite, împărțite în doua. La cele bune tânjesc mereu, iar cele rele îmi aduc aminte ca trebuie sa fac o schimbare. Imbujorat la fata îmi aduc aminte despre prima oara gând mi am grăit sentimentele. Ce lucruri minunate.
Dar în mintea mea ...totul pare prea colorat, prea ciudat, prea liber ... E ca și cum as fi împădurit de de o pădure a dorinței neoprite
